In memoriam Nina Cassian

Sonet

Au înmorit drumatice miloave
sub rocul catinat de nituraşi.
Atâţia venizei de bori mărgaşi…
Atâtea alne strămătând, estrave…

Nicicând guluiul arfic, bunuraşi,
n-a tofărit atâtea nerucoave.
Era, pe când cu veli şi alibave,
Cozimiream pe-o şaită de gopaşi.

Dar azi mai tumnărie-mi pare stena
cu care goltul feric m-a clăuns
şi zura-i nedă, mult elenteena…

Doar vit şi astrichie-n telehuns.
Îmi zurnuie, sub noafe, melidena
şi linful zurnuie, răuns, prăuns…

Nina Cassian 1924-2014

Her

Incandescent rainbows burn deep in her,

she is swarming in her burning light ,

she shivers from the love trapped in the shadows of her illusions,

she cries unknown words ,

she breaks within her unknown desires,

she flies blindly into concrete prejudice walls

her magical empire of unborn words

choked in the eternity of today

yelling for truth waterfalls , blinded of uncertainties

invisible, she crushes within herself,

only to rise every day on the same wall of misspelled bricks

in search of the rise of the reason

she fights with her human self ,

she bears unseen words, written all over her paper body,  

she wears foggy letters, not able to read herself

she feeds with the memories of an extinguished galaxy

she looks into her retina and glimpses at her event horizon 

her shadowy figure elapses through timeless perceptions

of being, strolling through scattered but infinite beauty,

gathering pieces of  misunderstood perfection,

looking but not seeing her own brightness, hiding

in her little sphere of misconceptions and fears, overwhelmed

by the unknown, surrounded with hope, awaiting to be .

Cazuistica provinciala (povesti cu ridichi, meduze si alte creaturi ordinare)

Meduza confuza

Cum si-a imaginat laudarnica meduza

cu tipete stridente de proverbial murdare

sau mai bine zisuri auzite si propovaduite

cu aplombul unor certitudini, nu confuza

se stia meduza intelectualiceste ca este

si cinci oceane fara apartenenta politica

zbierau cumplit a lingvistica sacra

ca ea nu stia nici macar meduzeste

si nervii si cerbii, calutii de mare degeaba

scorneau cuvinte de-onoare si texte

meduza nu-i vede , n-aude ca fraza

nu-i concret de corecta , ca-s pretexte

de creaturi minuscule, nu-i vreo eticheta

solemna , oficiala , princiara sa-i spuna

aceleasi vorbe  meduzei cu poseta

ca-inseamna in fapt si fraza cu totul altceva.

cand oficial se confirma si dex-ul si contextul 

fantastica meduza nici ca roseste literar

se-mbuiba cu alimentari generoase ca altul

era  intelesul si versul din vocabular.

si asa stapana meduza calarea fonetica,

estetica cuvantului scris si enigma

se trata cu medicamente la moda, arbitrara

traducere a intelesului ,ce curva paradigma asta!

Cumva, candva , ceva

...oricum obisnuiesc sa-mi depravez corneea cu mostre amorfe de ilegalitati  vizuale, mecanismul criticii si semioticii se destrabaleaza alert prin autogari mentale cu fise barbare de protectie a realitatii , macabre trofee de tiranie cotidiana, profilaxia banalitatii ..ce mizerie..sa-ti povestesc despre cum ma ascund in vocabulare vulgare mai mult sau mai putin , dar oricum triviale si sigur banale  pentru ca nu ma pot sustrage convoiului de limbaj ordinar , tribul ... marea de banal, ne cautam doar scriptic cei cu rezistenta cuvantului .. sa stii ca nu capitulez , cuvintele uzuale pe strazi murdare  ma imbraca in oricare si  rad  pentru ca nu-mi pasa , sunt invizibil de evidenta pentru ca mirosul e detectat doar de cuvantul imediat . Imaginari pantagruelice ma imbata cum odata eram printre cei ce inteleg fara a spune nimicuri despre absoluturi si nu ma zidesc in ipocrizia previzibilului. Sa-ti mai spun despre idei concrete gaurite adinc cu epitete in machiaje stridente.. si despre avutia neajunsului, nu se mai termina niciodata . Inot in ideea cuiva despre mine , incerc sa nu ma sufoc de nepasare . Sablonizarea continua sa fie un etalon al realitatii , iluzia balansului intre plusul si minusul , susul si josul , al galaxiei de exemplu, galaxia mea e mai sus decat a ta , dimensionare isterica , calibrarea grotesca a lipsurilor sau plusurilor ..Ma retrag in senzualitatea hartiei, covarsitoare senzatie de evolutie emergenta ..

Cazuistica provinciala (povesti cu ridichi, meduze si alte creaturi ordinare)

Popandaul turbat si nevasta-sa Epopeea

Locuiau pe strada Aberativa in casa Virtutii

virtuale .Virtute non astutia! Ha ? latra stapana,

sa ne vorbim muteste in limbi murdare, mutii ,

se plimbau eleganti printre pubele , vina

                                                          mirosea

a nestiinta , a splendoarea dizgratiei personale

iar Epopeea era regina  poporului popandacesc

Turbacel ,  cum ii placea suav sa-si alinte

consortul, era doctor docent in materia Firesc,

                                                             preda

insulte, catapulte si ghilotine oricui voia

sa-si dezvolte o cultura de castraveti atomici

sau burti gargantuesti pline cu filozofia,

cartierului in care lancezea : Habarnamia

                                       cu accent pe toti a.

Iar vorbim in limbi acute cu accente latente

urla Epopeea din fundul cotetului , pardon !

al  constientului, mancand cu zel aparente

rataciri si vicii, slabiciuni, dintr-un un balon

                                              mai  ca  pleznea

plin cu pacate de moarte ale celor multi si prosti

a intregii planete abjecte de fapt, caci Epopeea

nu se mai satura de a compara comparatii

a enumera enumeratii si a dispersa ceea

                                                ce distorsiona

mintea ei epopeica , mareica si Grandomanie

era numele fata al Epopeei , iar daca nu erau

suficiente elemente purgatorio–condamnabile

avea o scurtatura sado-ventrilochista sau

                                    altfel spus  isi inventa

conflicte , tragisme si sofisme intru stralucirea

ei pe ecranul supradimensionat al trufiei

si-n natangia ei comico-vulgara credea ca 

chiar asa era, iar Turbacel popandaul nevestei

                                                     ii alimenta 

setea de nimic, caci si el era gurmand de slabiciuni,

augumentari si disproportionari ale celorlalti,

nesemnificativi si viciati , prosti si depravati

urati si : Sa demitizam perfectiunea imperfectiunii!

                                                racni Epopeea,

dar cel mai hilar ,trist si barbar, grotesc si firesc

secret al familiei epopeico-atomice era un vis

in care popandaii visau ca traiesc un vis gargantuesc

visat de ei in visul abis tocmai de ei scris .

Cazuistica provinciala (povesti cu ridichi, meduze si alte creaturi ordinare)

Ridichea ucigasa

 Unei ridichi i-as creste o oarecare idee, sa-si mute
 aleea osanzii dietetice din creierul alienat,
 de prefabricate sterile fotosinteza mi-am sufocat
 ca-n venele-i atoase sa-i pompez alinare ,

 ce stirba-i uitatura , depravata mecanica genetica
 o vaga ambitie si-apoi un machiaj, coloritul
 suav al vanitatii apoase, tesand chirurgia
 metafizicii , sa anesteziem poetic uratul,

 sa disecam absurdul ,sa-l punem in sabloane
 perfide , sa-i mirosim orgoliul , cum striga
 in megafoane, sublimul grotescului moare
suferinzi de letargie mentala, stupoare ! avida

 de cliseizari murdare , ridichea se umfla
 in candoare stupida precum excitarea in zeama
 promiscuitatii, unsuroasa e zana vanitatii
 cu maini puturoase pe-aleea mediocritatii, dar

 aurite, de berbeci faurite , imposibila contopire
 de banana stricata si ridiche umflata-n simtire
 cu metafore atribuite pe nedrept , ce absolut!
 si nimeni sa vada minunatul corupt

 al ideii de sine si apoi tot mai mult bufoneria
 reziduala se prelinge apatic pe tenul modest
 si-n derulare te intretii cu amintirea, euforia
 iluziei cum ai fi fost, terminologie.. ,in rest

Dans ordinar

Macabre fantasme iti framanta apusul

si lin te indeamna cu-abisul 

sa te contopesti

De cosmaruri ti-e plin asternutul 

a flori descompuse iti miroase sarutul

si dansul tau pe ritm de intuneric

nu mai astupa valurile

de senin 

Albastru mi-e gandul, tu vezi asfintitul

si-aluneci trist prin rauri de venin

un ras isteric ti-a inlocuit surasul 

te-ai tot hranit cu fructe de suspin 

si-asa de trist era cuvantul

oricum te-ai imbatat

cu disperare

N-ai stiut niciodata sa stii

ti-a placut doar franturi sa reinvii 

din ce-ai mai auzit cu ochi si vazut 

cu urechile cerate ale vremurilor

apoi le-ai imprastiat cu aplombul 

unor certitudini 

In iadul tau te ai pe tine 

caci ei sunt imuni la propovaduiri 

fantasmagorice si imputite figuri de stil 

si vrajba ,arma ta de pret, ce-ai crezut, ca firi 

sunt toate invaluite in grotescul

imaginatiei tale

Galeata e plina de timpul mort 

uscat si netrebnic iar chipul tau 

e galben si-n noapte nu te vezi oricum 

ai fost mereu inspaimantat de ceasul rau

secunda este praf si scrum 

in ora vesniciei

Albastru de senin

M-am saturat de baliverne si ipotetic vorbind

si platitudini, controverse si averse

Si-ascult mereu nimicuri ce rad in gand ,

fanfare si dileme, diverse si perverse

Cum s-au mai planuit si faurit fantastic

abisuri si-ascunzisuri si fantasme

Cum tatoneaza plaiuri, absurd si pleonastic

orbeci vazand lumini dupa miros, sarcasme

Si cantecele lor nemuritoare , arbitrare 

par a fi legamintele lor si albastru de senin

se vinde la legatura, supraevaluare

sau evolutie in ce directie ?, putin ,

Cat mai putin. Dar ce e oare mult si cand 

cuvintele vor spune ceva mai multe

Decat nimicul velin si stai asteptand 

materializarea vorbariei culte si marunte.

Si-atatia specialisti si analisti, 

cerceteaza balistica saraciei artistic,

Pe scene de sticla, la ore inalte, pesimisti

de foame adanca, grosolan si mistic

Se sting luminile si apa se-ngroasa

de-atata vulnerabilitate si incertitudini

Sufera stomacul de-angoasa servita

pe tavi cu audienta sporita , Houdini

E un om ca toti oamenii , doar ca are

dexteritate dobandita si manusi .

Abisale

    Dimineturile de chibrituri pareau mormane de cotcodaceli ecvestre. Ilustrul ilustratilor facea greva de nervi la usile portilor de langa intrarea iesirii din apropierea paletei de transparent incoerent. Era un mars subtil, mergea tactil, vedea lucid de imbecil, albastru de metil era seful patronilor de directori. Papadiosul despleticit mintea activ, se aplauda naiv si uneori mai mormaia zumzete ostracizate, se deschidea doar la inchidere. Si mai erau in piata de paiate multe cronometre asfixiate, se grabeau sa astepte. Unele, ele si altele se infuriau imense sa se ajunga din urma urmelor, era asa o galagie de la atata butaforie. S-au tot crapat interesele pana au ajuns la semaforizarea intermediarilor si simbolic s-a dus  la puscarie ca n-a mai avut loc, erau prea multe materiale fine si cretine. Insusi s-a apucat de imbucat povestea bucatilor si erau atat de multe ca nici el n-a mai stiut de unde sa termine cu inceputul, de altfel nici prietenul lui, insul, habarnavea dar nu se putea abtine sa se abtina. Intr-o buna zi de zi , zis si facut nu s-au putut si au plecat sa se intoarca ca mai bine era daca n-ar fi stiut si-au zis si n-au facut, nu ca n-au vrut ci pentru ca n-au putut . Si-atunci, speluncile s-au umplut cu halbe de nepasare pasuita, albe siropoase ca spuma credulului, geamanul incredibil. Ori era mirat ori era adevarat, s-a adeverit ca se mira de-adevaratelea. Sa lasam oratoria si circul a inceput sa mearga ca pe rotile cauciucului si cine striga mai tare urletul, era aplaudat integral si venerat funebru. Se ascundeau stiutorii de stiinta marunta dar umflata cu pluralisme dupa catadicseli fizionomice si figurative, ale altora bineinteles si neimportant. Acum painea era vanduta cu tona si toata lumea facea economie, nu de alta dar era mai mult spectacol ca inainte si vanzarile mergeau tinandu-se de mainile senzationale si neverosimile ale grosolanului. Muza zanelor se oripila cu pila la subterfugiul pantofilor de firma, i s-au zgariat antenele de la prea mult fosforescent si acum ce sa faca, sa se imbrace, sa se imbrace, sa se imbrace...Cand mirosind a usturoi nici gura nu-i miroase cand a dulcegarii paralelipipedice  duhnea a umbra un soi de nustiucare, oricum l-au adulmecat cercetatorii de trenuri  si l-au pus pe slabit silabe. Ei bine, adica bine, ei, gramofonii debusolati ca busola arata advers spre incert s-au gandit sa mai termine cu enormitatile ca oricum fraza freatica e sub nivelul vocabularului marii explicative. 

Despre..(fetitei mele)

Despre nori si despre zane,
Care tes a lumii valuri
Despre zei si minotauri,
Pasari Phoenix si centauri
Despre El-zorab si mauri
Despre gand si despre fapte
Cum visam in zi si noapte
Despre azi si despre ploaie
Ce-a fost ieri si despre soare
Despre foc si Prometeu,
Aventuri si Odiseu
Despre vant si Alizeu
Despre cantec, despre arte,
Trubaduri, artisti si carte
Despre albastru si culoare
Gand, speranta si candoare
Despre flori si despre mare,
Oceanide si corabii
Despre multi eroi si sabii
Si curaj, virtuti si glorii
Despre alegoria vietii
Si blandetea diminetii
Despre alti copii si vremuri
Si fetita cu chibrituri si Cossette,
Gavroche si ganduri
De copil batut de vanturi
Despre munti, comori si aur,
Al naturii scump tezaur
Despre dragoste de codru
Si paduri de farmec pline
Cum alene raul mandru
Povesteste despre iele
Despre moti, tarani si stele
Despre viu si despre soarta
Cum isi canta si asteapta
Zburatorul, plang in soapta
Si craiese si cadane si printese
Despre tari indepartate
Si inaltimi infumurate
Si deserturi cu himere
Despre noi si vechi mistere
Despre cer si despre stele
Si ce sta ascuns in ele.
Despre a fi si despre bine
Despre vreme care vine
Despre dragoste, iubire
Despre toate astea, tie,
Mama iti va povesti.
Si tu sa asculti cuminte
De lume nu-ti fie teama
Mama e mereu cu tine
Te vegheza si te-invata
Despre tot si despre viata
Despre tot ce te astepta.
Cate zile imi sunt date
Imi sunt date pentru tine.

Exercitii de exorcizare sau in cautarea serenitatii

    Ce liniste ar fi daca nu ne-am mai imbuiba cu judecati sterile alimentate de prezumtii amare, condimentate cu dialoguri sterpe dar fierbinti ca nisipurile desertaciunii si aidoma unor cruciati luptand in numele adevarului NOSTRU si numai al nostru, n-am mai arde pe rug presupusi blasfemiatori ai propriei noastre realitati relative. Ce liniste ar fi daca nu ne-am mai auzi zgomotul armurii cu care ne inarmam zilnic intru anticiparea onor razboaie futile si ne-am aduce aminte sa imbracam macar uneori vestmintele bunei-credinte. Ce liniste ar fi daca tacerea stridenta si asurzitoare a nevorbirii sau boala ignorantei,  s-ar vindeca timpuriu cu leacurile gandirii fertile. Ce liniste ar fi daca nu ne-am mai catara furibunzi pe piedestaluri imaginate, construite pe spinari amorfe si cantitati de adjective intotdeauna de proportii cosmice, cu putoarea sufocanta a vanitatii (orice minunat parfum in cantitati gargantuesti miroase a ridicol) amagindu-ne naivi ca proiectarea suficienta a inchipuirilor despre noi insine va duce la materializarea lor in existenta concreta.  (mai demult nu ni se parea banala frumusetea simplitatii). Ce liniste ar fi daca gura ni s-ar umple de fructele putrede ale denigrarii si n-am mai putea vorbi pana ne-am satura de ocara sa putem invata sa apreciem gustul nepretuit al iertarii, ambrozia uitarii. Ce liniste ar fi daca ne-am spala ochii cu ce este si NU cu ce-am vrea noi sa fie, daca n-am mai sucomba la fiecare lucru minunat pe care il intalnim si care NU suntem noi , sa-i imprumutam din minunatie si NU sa incercam sa-l distrugem ca sa nu ne fie eclipsata nevolnica noastra existenta. Ce liniste ar fi daca nu ne-am mai ascunde dupa perdele sarcastice si ultra-evidente in incercarea stupida de a masca propriile noastre neajunsuri, care de altfel ar ajunge sa inconjoare continente. Ce liniste ar fi daca ...
Sa ma mai gandesc ...

Somnul mecanic

Visam ca dorm
si ma trezeam in vis
sa-ti povestesc
cum nopti petrec dormind
un somn mecanic si abrupt,
steril si-apasator,
nu zbor, nu cant, nu plang
ci stau sa astept un vis
natang, absurd, copilaresc, orice  
ce m-ar hrani si-as fi un om mai viu,
obscura amorteala
Si-am atipit in ceas de zi
asa de oboseala,
sa ma gasesc altundeva,
sa ma aduc de unde-am fost
si nu mai sunt in ceas de seara.
Si-atunci cand m-am vazut visand
m-am amagit cu o himera, ca-s fi
dar nu-s deloc aici
si-s parca-n alta vara
Ma adormeam cu un ecou
al multor timpuri scurse,
de-ambrozie e somnul tau
copil frumos si dulce
ori visul meu e-acum naucitor
si-a vant uscat aduce.
Sa fur din noaptea ta as vrea
si doar pentru o clipa
sa pot sa dorm visand,
sa ma trezesc in soare
si-n luna sa mai atipesc,
sa ma trezesc in mare.

Ruxandra

   Ochii ei albastri de ocean se joaca de-a curcubeul cu soarele de dimineata, zambetul ei se sparge in mii de culori, in petalele galbene a sute de papadii si in oglinda verde a sferelor de roua, in perdelele albe si sensibile de nori care-i spun povesti cand e plictisita, in ochii caprui ai mamei topiti de dorul ei cand ea viseaza galaxii. Ea e o fiinta mica plamadita din praf de stele si seara, luna ii dezmiarda cu mangaieri de vant parul mofturos impletit cu raze de soare. Ea e un vis al marii si marea isi mai scrie un destin in ochii turcoaz inventati de valurile ei. Ochii ei sclipesc cu inocenta a doua stele indepartate, nu stiu sa minta planetele, nu se incapataneaza sa aiba mereu dreptate ca placile tectonice si nici nu se eschiveaza in tornade cand trebuie sa-si ceara iertare. Doua buze de catifea roz cu gust de vanilie vorbesc in cuvinte de basm si-o strungareata rade neincetat si molipsitor a veselie.  Manutele ei mici si curioase descifreaza pentru prima data anotimpurile si piciorusele de hobbit acum invata s-o duca spre minunate departari. Numele ei sta scris cu litere de lumina in cartea lumii. Ruxandra. Ruxandra mamei. Ruxandra mea.

Tipete de pescarus

  Cand te-am reintalnit erai pierdut si te ascundeai in balonul tau de sapun surd. Vorbele mele iti pareau tipete de pescarus si ma priveai fara sa ma vezi prin sticla sparta lipita cu timp a invelitorii tale oarbe. Te conturai in cuvinte strambe si erai cladit in valuri care se spargeau nestiutoare, in lut moale,  in delirul tau prozaic. Iti astamparai setea cu ploi sensibile de flori de cires, cu regrete care plang la periferii, singuratice, in amanunte nesincere si ilustrate albe. Iti mai aduci aminte vremurile de dinaintea erei secretelor? Era placut, era mai mult verde si te placeai descult, nu-ti era rusine. Ce frangeri de maini straine, ce spaime, ce ridicol ? Masca te strange asa infasurat in nisip si nu vezi cum ti se scutura secunda. Iti curge epileptic spre un amurg evanescent si mov de liliac. Te-ai  lepadat de culpa si ti-ai facut cuib in neverosimil. Uite ce atenti sunt norii, ei vad atatea departari. As vrea sa-mi povestesti si tu dar ai incremenit de-atata frica, de-atatea balante, de-atatea ecuatii. Mie, sa imi gasesti refugiu acolo unde nu imbatranesc ciresii .Ce viu erai, acum esti trist si-ncrancenat.  Nu-i nimic, voi imprumuta niste scoici adanci sa te aud mai bine, poate azi sau poate nu te vei descifra niciodata. Ce frumos era mai demult. Ce mult as vrea sa ma lasi sa te iubesc.

My one day misadventure in GuGu Land

    So, once upon nowhere, by a joke of destiny, my steps led me in a Pandorum-like land, at the doors of an empire built in a matchbox. There, the humble me met the self-pronounced king and queen of this, as I was about to find out, morbid masquerade, a horror remake of Alice in wonderland and Gulliver in Lilliput all together melting into an unbelievable reality. Because I wanted to know what was hiding in the rabbit hole and determined by other extremely important issues for me at that time, which are now perfectly growing into beautiful, I threw myself into the unknown. Wanting to learn and „explore strange new worlds, to seek out new life forms and new civilizations„ I accepted all the colored and bleached details I was served concerning this journey. 
      Ok ..now let me introduce you in the land of GuGu ( or gaga or blabla or whatever ) ..there was nothing special there..surroundings..trees or birds singing or Stuffstock, just plastics and wastes and at the very base of this unfortunate empire was the immense second belly-button of its king located in his forehead and surpassed in size only by the molecular ugliness of its queen. There were a few more humble servants that were trapped in the rat hole, I felt compassion for them but they were also feeding from „za ombelico del mondo„ as they fiercely embraced the cult of the self. 
    I saw no human face during my short foray in this circus-like scenery.                                                 The self-proclaimed king, the belly and the beard (the belly beard was his pen name- horrifying image! ) were one, and he liked his nom de plume as he liked to think of himself as the king of crosswords. He was as corrupt as a rotten apple and yet he spoke loudly about principles and values, erecting himself in monk statues in the desperate attempt to hide his flaws and falls that haunted him and which were about to burst into transparency with each second passing by. Then there was the atomic crap queen, the perfect replica of our dead beloved wife and mother of the people Helen, hideously simpleminded but twice as vicious. She liked luxury, everything that glittered and she was furious at the light of others around as their shinning charm totally eclipsed her fade and insipid self.
   I was then commanded to fulfill some tasks that were meant to protect their abject dictatorship and each task was the product of their incurable wickedness and hypocrisy . Beside these, other chores were invented (which of course nobody could actually handle) in order for me to kneel as low as possible in front of these masters of nothingness. They did not speak with the people face to face but always from behind a curtain and their madness became so sensational that they started to speak with each other in the same way.
    As I expected it was too much void for my humble understanding, so I got out my wax wings from my pocket and escaped from this wicked and monstrous labyrinth. When you build something on elephant dump you should expect to disintegrate, and it did , their worm empire has fallen apart after some not majestic last convulsions. Ex nihilo, nihil. 
    Their false kingdom, a swelling hot air balloon, has degraded as quickly as it was conceived and the smell of putrefaction is even today still very much present.  
   What is very interesting is the fact that even long after you have deleted these abjections (and kept in mind only what you had to learn from this shit) from your retina and agenda, they have not erased you from theirs, as they like to peek and feed with the sparks of light that others carry, like red rats with fast fingers swarming in darkness, not conscious or aware of the stink and the diseases they are infected with.
 

Bobul de oglinda

   Eclipsa marinareasca, mari fara neoane si vasle ghidate de busole empirice printr-un perpetuum mobile din catifea uda de albastru. Canturi innodate in surdina de balene discrete in flaut de vant oceanic cu belugi de ghetar care inventeaza ierni cu mai mult alb si mai putin intuneric. Fara sandale, degete libere de trac si inventii contemporane invata sa simta pentru a nu stie nimeni cata oara armonicele curentilor marini. Un soare fierbe melodramatic la inceput si sfarsit de clepsidra, la jumatatea distantei dintre doua culori, una de apa si una de aer, pe o coala de hartie care nu-si mai aminteste sa fi fost vreodata nescrisa. Culorile timpurii se prelig sub sudoarea secundei nestiute, viitoare si rezolute.  Narvali cu cornul de argint croiesc directii spre atlantide si o linie continua la orizont neatinsa de apropierea distantei. Valurile se urmaresc ca un permanent deja vu. Dileme colcaie in adancuri iar nautilii cara in spate semne de intrebare. In bobul de oglinda se numara stele, de fiecare data insirate altfel, margele mirate si sclipicioase, acrobati la Cirque du Soleil . Selena, timida,  isi acopera jumatati de obraz cu umbre si saruta pe furis oceane.

Contorsionism

    Sa te trezesti cu un Montmartre ca o perdea in culori de blues, romantat cu  niste trepte care se tin de maini indragostite si construite pleonastic sa urce mereu un turn Eiffel. Cu un inghet care se indreapta apoteotic spre emancipare, sau cel putin asa conspira revolutia din tine. Sa deliberezi nevinovatii speculand viitoare entorse de mentalitati seduse de propria lor nestiinta. Sau nepasare si motivatii ca niste arici fara butoane. Sa recunosti fire de vieti din jurnale personale puse la uscat ca niste cearceafuri proaspat spalate, creionate doar cu ochelari de soare supradimensionati. Sa te construiesti in piramide cu mult papirus fara haine poruncitoare si colorate mai mult in caramizi arbitrare. Sa salvezi usi nevinovate izbite pana la refuzuri de razbunari futile si traiectorii mutilate de izolare consimtita. Si te ocupi mai mult sa te preocupe mai putin transparentele la fel de evidente ca o cerneala simpatica. Sa te dezici de fasonari sarcastice in forme convenabile unor lipsuri acute de fond si incetezi sa trimiti in labirinturi abisale si cataloage ministeriale, profani ai introspectiei tale figurative. Sa ai un Hermitage numai al tau in care sa te refugiezi de strident, fosforescent si ambivalent si sa te hranesti egoist cu simfonii. Sa te scuturi de proverbial si scormonesti caligrafic necuprinsuri ca sa renasti din banalitate in fiecare primavara asemenea unui Phoenix modern al anotimpurilor . Sa..

Socoteli naive cu plus si minus

    Iti povesteam adesea despre socotelile mele naive asa, in virtutea conversatiei calculate. N-am inteles niciodata cum e cu adunarile astea. Cateodata oricat le-as rasfoi tot nu-mi da cu plus. De exemplu mie imi plac albinele. Albinele mici. Sunt moi si se lipesc repede daca le momesti cu niste dulcegarii cu miros de copilaresc. Odata ca nicaieri am daruit cu plus unui om singur si trist, caruia i se contura un minus in creier, una din albinele mele. Lui nu-i placusera niciodata albinele dar asta care o aveam eu i-a picat cu plus. I-am daruit compania ei. Eu aveam oricum multe albine si alte ganganii de preocupat. Asa ca mi-a dat cu plus. Egal doi acum si erau fericiti. Si in aorta mea plus cu plus. Anii trec unul plus unul dar daca scadem anii din tinerete ne da cu minus. Ar fi fost plus daca n-am fi asa uituci. Acum un minus imi tot bate la usa, tot insista sa mi se lipeasca de frunte ca o medalie nemeritata, de la omul caruia ii daruisem una din albinele mele...cica eu nu stiu ce-i aia albina si ca de fapt mie nici nu-mi plac albinele. De fapt nimanui de planeta nu-i plac albinele si suntem cu totii minusii albinelor. Si iarba a inceput sa creasca in eter la trei centimetri deasupra pamantului, din ceruri a inceput sa ninga cu capsuni multicolori iar toti restul (restul de la scadere , adica rezultatul, toti minus el) suntem niste „hateri„ cu minus de profesie. Eu m-am luat cu plusul meu de mana si dusa-am fost. M-am mai scocotit putin si daca adun ceva cu nimic inseamna ca e tot cu plus. Minusul cat si nimicul au ramas la el in buzunarul inimii lui scorojite. Am nevoie urgent de armata lui Freud. Cred ca n-ar ajunge un batalion intreg cu plus sa inteleaga absconsul minusului.

Despre ieri sau despre maine, nicidecum despre azi

   Ea isi urmareste timpul iar el nedescifrat si descatusat fuge in ea.  Un cantaret de jazz cauta sa-i linisteasca bataile neregulate ale sufletului si pleoapele incarcate de jumatati de noapte.  Amintiri sfaramicioase se picteaza in culori de bronz si incanta dame iubitoare de magnolii. Si camelii sau toate cuvintele care se scriu la sfarsit cu doua litere gemene. Mai sunt si suflete fara pereche si peregrinari la statuia unui Romeo din lut.  Au mostenire niste clisee nevinovate, poate exuberante sau naive dar de cele mai multe ori stirbite de farmec sau fara culoare. Sa nu te-nchini la chip de Icarus ca lumina soarelui sa-ti topeasca aripile de ceara. 

  Timpul din mine zboara aproape de ieri, aproape de maine si atat de departe de acum . 

   O spranceana insemnata de un magician glumet ca sa nu o uite si doi ochi negri prieteni cu noaptea ar vrea ca lumea sa viseze mai mult sa traiasca frumos. Infantul cand doarme calatoreste in alte jumatati de univers. Apoi se intoarce pe pamant. Nu in vant. Si nu aduce nici un viitor cu el. Nici vederi cu lumi desarte si furtuni, nici cifre, nici balauri. Doar gene umflate de amintiri. Cand se trezeste poate sa viseze cu ochii deschisi, in lumina. Sa imagineze in culori vii sau pastelate. Si sa descifreze mai multe gargarite cu haine rosii, buline negre si aripi rotunde.

 

Un dor antic

   A plouat cu Vezuviu. Rauri de struguri si o liniste de mozaic curg acum peste Pompei. Napoletane imbracate cu umbrele de soare se plimba printre jumatatile de coloane maturand cu pasii lor praful de gresie uscat dupa ploaia de noroi. Herculaneum e frate de piatra cu Pompei.  Peste oasele lor mai ploua cu timp, file de pergament si cateodata cu vin rosu. In catacombe Pompei isi viseaza gladiatorii si amfiteatrele. Un vulcan incapatanat refuza sa doarma. In parul meu s-au nascut prematur niste pere albe de toata tineretea iar in ventriculul stang mi s-a intepenit un dor ca un fistic, asa, dulce-sarat.

Livada de cactusi

 Fantomatice batai de aripi, sfantul ibis plange isteric pe obeliscuri. Mananca si plange. Inghite cu greu bucati din ficatul lui Prometeu si din propriul orgoliu. Gustul e amar si-i face greata de sine. Un cerb fara coarne priveste spre livada de cactusi. Incremeneste. Candidele ambitioase isi cultiva vanitatile in nisip venerand-o frenetic pe Fortuna. Un dans tribal incepe si ielele inchipuite isi scuipa virtutile in ochii celeilalte. Se catara furibunde una peste cealalta si isi urla imnurile infernal. Zambesc cu dinti lacuiti si sunt imbolnavite de schisma.

Efes si Runa

Efes: Parca ne-am mai intalnit.. 

Runa: Da, cand fugeam de mine.

Efes: De ce plangi ?

Runa: Pentru ca nu ma gasesc ..

Efes: Dar unde te-ai pierdut?

Runa: In inima care bate in afara pieptului meu. Ma rostogolesc catre nicaieri .

Efes : Unde este nicaieri ?

Runa: Nu stiu. N-am ajuns inca.  Tu cine esti ?

Efes: Zidul unei cetati antice . 

Runa: Ai vreun raspuns pentru mine ?

Efes: Nu. Mi-a mai ramas doar Aleea Arcadelor .

Runa: Mai esti viu ?

Efes: Doar cand am cu cine vorbi .

Runa : Eu vorbesc cu tine, inseamna ca acum esti viu? 

Efes: Da, sunt viu cand isi aminteste cineva de mine.  

Runa: Mai ai pe cineva?

Efes:  I-am avut pe cei sapte dar dupa cateva secole au fost uitati si am ramas singur . 

Runa : Esti trist?

Efes: Sunt trist pentru ca sunt singur. Cand ploua peste mine, imi imaginez ca plang.

Runa: Si eu sunt singura, m-am pierdut si pe mine.

Runa: Unde sa ma caut?

Efes: Herostrat a ars templul zeitei Artemis. Au ramas doar ruinele bibliotecii lui Celsus.

Runa: Crezi ca as fi gasit ceva acolo ?

Efes: Doar daca puteai sa intelegi fara sa simti.  

Runa: Se poate sa intelegi fara sa simti ?

Efes: Eu pot. Sunt cladit din piatra.

Runa: Spune-mi tu, ce ai gasit?

Efes: Altii care se cauta pe sine.

Runa: Plec sa-i gasesc, poate asa ma voi gasi si pe mine.

Efes: Asteapta, nu stiu daca ii vei vedea sau daca te vor vedea ei pe tine 

Runa: De ce?

Efes: Isi cara in spate oglinzile si din pricina greutatii privirea le este tintuita in pamant .

Runa: Dar daca si ei se cauta si cauta altii ca ei, de ce nu-si ridica privirea?

Efes: Le este greu, sunt absorbiti de oglinzi.

Runa : Crezi ca si eu ...?

Efes  : Da! Si tu, Runa... 

Desert cu mar si portocala

  Pe marginea unui iaz dantelat din chefir mucegait s-au intalnit o brandusa si o doamna imbracata intr-un aprilie portocaliu asortat cu esarfe turcoaz. Si-au sarutat crisalidele si vlastarele.  Niste (pre)texte neinvitate au rancezit asteptand sub un balcon, se plimba nervoase inainte si dupa.       Le-am spus de multe ori si ore ca nu au ce cauta la usa mea, s-au plans vecinilor ca mi s-a infundat antiteza. Nu astept nici un fel de scuze, nici cu trenul de dimineata nici cu jumatati de intrebare.  N-am mai gustat de mult timp la pranz o supa de justificari autentice, toate au gust de plastic. De fapt, mie nu-mi prea place supa. Am stat la taclale cu un baiat istet si blond de vreo unsprezece calendare. Mi-a explicat indemanatic si pe indelete fabula cu bivolul si broscoiul. Eu am nascocit o fabula cu marul care se visa portocala. Si invers. Marul nu a plesnit dar s-a acrit ca o lamaie. Am comandat un camion cu oglinzi sa-i arat cat e de frumos. Degeaba. Nu i-ar ajunge un ocean intreg de adjective .

Le Sommeil de la raison produit des monstres

      Machiavelli de Sade mi-a dat azi peste obraz cu diploma lui in fariseim. Nu, nu i-am intors si celalalt obraz, sunt doar o biata efemerida. Nici n-am ripostat,  n-as fi putut juca rolul care mi l-a oferit cu atata generozitate in teatrul lui burlesc. Fetele de hartie sunt brazdate de vreme si ingalbenite de vremuri. Cand ploua ele isi imagineaza ca plang. Ce iluzie!  Marionetele fara ochi nu au lacrimi. Umbrele sunt oarbe si surde.

Eu, Matryoshka

     
     Intr-o papusa de lemn am ascuns un borcan cu ambrozie, vederi, ochelari de vise si semne dintr-o carte neterminata.  In alta am inchis cu cheia de la atelierul de cuvinte, vorbe grele si vorbe neslefuite. Le pazesc temeinic, ultima data cand au scapat mi-au batut in ferestre o saptamana. Am multe invelitori, de lemn, de plastic si uneori de inghetata. Inchipuirile se intalnesc cu alte oglinzi cameleonice. Nefertiti si mr. Hyde nu danseaza impreuna la sindrofii. Vointa si nepuntinta se cearta ca la usa timpului. Pasiunile si afectiunile isi beau linistite imperfectiunile ca de obicei la ora cinci. Impreuna.

ps ! Aseara, insotita de Matryoshka mea, cea care invata sa scrie, am iesit la un ceai dansant

p.s.s.  o salut cu drag  pe prietena mea I.D. a carei unica vulnerabilitate este insasi minunata ei exuberanta 

Revolutia liliaceelor

      Azi mi-am facut cadou unul din inelele lui Saturn. Dorm pe un pat din coji de portocale suspendat pe niste litere de plastelina. Ghioceii prematuri picteaza alte primaveri. Incep o lectura despre epopeea unei idei, varianta necenzurata. Un trezorier sarac mi-a imprumutat niste vorbe goale cu dobanda, i-am promis ca NU i le voi returna cu varf si indesat, ci exact asa cum le-am primit. Dupa ce am baut un ceai de ganduri roz am decis ca-i voi plati doar dobanda, nu stau prea bine cu pretextele. Ascund cateva sensuri intr-o gara dupa niste cuvinte si astept in liniste un tren incarcat cu arheologi. Mi-am mintit zambila, in fiecare dimineata urla imnul libertatii, sa-mi reproseze fereastra de care nu i-am spus cand am adoptat-o. Am alinat-o cu zat de cafea si cu o poveste despre Houdini. Un roi de elefanti criogenati zboara delicat in lumina felinarelor stradale. Florile nu sunt comuniste.

WTF?

     Avem imprimate in constiinta reminiscente ale nevarstniciei ca si conditii sine qua non a celor care suntem azi. Acest azi poate fi definit ca acel punct in evolutia constiintei individuale in care suntem pasibili de un rationament relativ. Zoon politikon de la nastere, societatea ne dicteaza ce si cine suntem pana in momentul in care constiinta de sine a fiecaruia ajunge la o maturizare suficienta pentru a institui politica liberului arbitru. Nascuti liberi, crestem ingraditi de subiectivitatea cunoasterii comune care ni se inoculeaza agresiv si care fiind singurul fel in meniul cotidian il inghitim fara cracnire. Procesam mecanic traditii, cutume si obisnuinte comune acceptand tacit un soi de totalitarism fanatic. Inotam intr-un ocean de subiectivism si superficialitate generalizand pana la absolut experientele propriei existente.
    Daltonisti fara voie interpretam si coloram informatii raportandu-ne la realitate dupa cum ne dicteaza interesele, aspiratiile si valorile grupului din care facem parte. Suntem prizonierii prejudecatilor si stereotipiilor si le raspandim cu aplombul unor certitudini, prea absorbiti de ele incat sa ne obosim sa cercetam fapte veridice. Ne hranim apatici cu iluzia unui presupus consens menit doar sa ne confirme propriile optiuni. Consumam cu nesat aparente servite in ambalaje comestibile inconstienti de reperele false care nasc aprecieri eronate.

The imaginarium of Dr. Efemerus

     
      Hoarde de fluturi mecanici si-au inceput migratia prin ceruri tridimensionale spre taramuri virtuale. Sequoia electrici lumineaza citadele suspendate. Meduze exuberante compun neintrerupt simfonii electronice contemporane. Oameni bionici ratacesc prin perdele temporale spre dimensiuni ambigue. Melci clonati isi cauta frustrati identitatea pierduta prin iarba artificiala. Agregate sofisticate pregatesc delicatese monocromatice . Minti androgine nasc in liniste idei asexuate. Rauri de petrol subterane curg lin prin plantatiile de diamante. Nebuni urmaresc asiduu regine pe o tabla de sah mecatronica. Ingineri din uzinele de mecanica cuantica fabrica probabilitati finite cu unelte matematice. Copii moleculari plang cu lacrimi atomice . Ploi albe de protoni si neutroni cad din nori cosmici pe pamantul inghetat. Creaturi zoomorfe misuna prin campii de alge sintetice. Artisti androizi sculpteaza caligrafii neintelese in relief.  Ovipare metalice strang harnice recolta de pe campurile de aminoacizi . Faruri babilonice rasfrang diafane curcubee electromagnetice peste continente.

Rebbeca

    Paul Verlaine era poetul de suflet al Rebbecai. Cantecul lui de toamna era insusi cantecul vietii ei.

Al toamnei cant,
Viori de vant
Il plang topite
Lovindu-mi lin
Sufletul plin
De corzi ranite

Decolorat
Si sugrumat
Cand ora bate
Plangand ascult
La vremi de mult
Indepartate

Si-n vant ma las
In raul pas
Care ma poarta
Din loc in loc
Acelasi joc
De frunza moarta

     Rebbeca traise intr-un sat de munte uitat de lume si de timp, avand o obarsie modesta din parinti simpli si cuminti. Citise munti de carti imprumutate de la biblioteci la lumina lampii cu petrol si se imagina adesea calatorind in tari indepartate, valsand la baluri elegante sau la promenade cu el ..acela harazit ei..visatorul ei pereche..

    Implinise deja douazeci si cinci de primaveri cand sortii i l-au trimis pe Joseph..si el era mai mult decat isi putuse imagina si dori vreodata.  Joseph era un barbat nemaivazut de frumos iar liniile drepte ale uniformei de ofiter nu faceau decat sa-i accentueze trasaturile atletice si sa-i dea inca un plus de farmec. Se potriveau, erau amandoi iubitori de frumos, iubeau literatura, poezia, istoria, vorbeau despre orice..se completau. S-au casatorit repede. Rebbeca il considera cel mai frumos om din lume si se pomenea deseori intreband-o pe mama lui cum a putut zamisli o asa faptura deosebita. Mama lui radea si sufletul i se umplea de bucurie, iar gandurile negre ce-o bantuiau de ceva vreme incerca cu disperare sa le alunge. Stia de viciul fiului ei si spera ca dragostea lor ii va estompa setea de licori imbatatoare de simturi . 

    Cat s-a amagit. Raul era deja facut . Inima lui Joseph pompa deja sange amestecat cu particule de absint si nici dragostea arzatoare a Rebbecai, nici macar o mie de sori nu puteau eclipsa focul care-l ardea pe el. La inceputul comuniunii lor Rebbeca nu realiza ca se intampla ceva cu sotul ei si se bucura naiva de noua ei viata . Il iubea atat de mult. In scurt timp a venit pe lume si primul lor copil, o fetita, Daphne. Lui Joseph ii era tare draga , fetita semana leit cu el si desi isi dorise un baiat, reitera mereu ca acest copil era ceva foarte frumos..sublim..ca dragostea care l-a zamislit .Din pacate nu a fost de-ajuns,  printre plansetele copilului se auzeau acum si certuri ale caror intensitate si frecventa cresteau cu fiecare zi, reverberand in sufletul Rebbecai ca valurile unui ocean pe timp de furtuna. Licorile il dezarmau complet de ratiune si alter-ego-uri morbide se conturau pe masura ce absintul ii invada simturile.  Joseph era insusi marele prelat al hedonismului si cel mai inversunat propovaduitor iar zeitatea pe care o slujea era licoarea. 

   Rebbeca nu reusea sa se trezeasca din acest vis urat care era acum viata ei. La inceput isi facea tot felul de iluzii si spera ca sunt stari trecatoare generate de diferite motive, mai ales ca Joseph ii cerea iertare in genunchi dupa fiecare cearta repetandu-i cat de mult o iubeste. Paradoxul era ca el credea cu adevarat ce spune si n-ar fi vrut sa traiasca fara Rebbeca, dar nu putea trai nici fara licoare ..iar absintul ii lua mintile de fiecare data. Casatoria lor era acum un pacatos „menaje en trois„ in care acest al treilea partener se instalase neinvitat spre disperarea Rebbecai . Setea lui Joseph ii mistuia acum pe amandoi iar Rebbeca era doar o amintire a tinerei care obisnuia sa viseze lumi mirifice cu ochii deschisi . Venisera pe lume si ceilalti doi minunati copilasi , Dulcineea si Demetrius iar acum Rebbeca visa doar sa traiasca o viata linistita. N-avea deloc sa fie asa .

     Dependenta lui Joseph era o boala incurabila care-i imbolnavea si pe cei din jurul lui . Iar el era un las si se lasa prada licorii de fiecare data, chiar daca stia ca delirul lui fura din dreptul la inocenta a copiilor lui si-i maturiza inainte de vreme. Copii erau mereu nelinistiti si tulburati iar ochii verzi ai Rebbecai tot timpul plini de lacrimi . Nu putea renunta la el caci Joseph era drogul ei. Isi acceptase soarta si invatase sa se bucure de putinele momente de lucidate a celui pe care ea il iubea inca atat de mult .O zi mai buna, una mai rea, spunea ea si au trecut asa aproape treizeci de ani ..In fapt nu era chiar asa, avusese parte de mult prea multe zile cu ploi si prea putine in care zarea cate un soare timid, intreaga ei viata fusese o neintrerupta toamna ..Copii cresteau si devenisera aliatii ei fideli in razboiul tacit in care ea lupta de-atata vreme. Se bucura de ei si copiii aveau nevoie de caldura ei.

    Treizeci de ani, atat i-au trebuit Rebbecai sa se smulga din ghearele disperatei ei iubiri, atata timp i-a trebuit sa-si gaseasca curajul sa-si doreasca altceva . Nu-si dorea mult, doar liniste.  Intr-o zi fara ca el sa stie isi puse cateva lucruri intr-un geamantan si pleca departe..foarte departe.     Unde era acum, era liniste si avusese multi ani sa se gandeasca la multe lucruri, copiii ei erau si ei parinti acum .. Daphne, Dulcineea si Demetrius au ramas cea mai mare multumire ai ei . Ii iubea atat de mult . 

  Joseph a ramas o amintire, un carbune care mocnea dar nu era stins inca iar in adancul sufletului ei spera ca sortii vor schimba ceva si macar spre sfarsitul vietii lor poate se vor intalni din nou, sa fie doar ei doi..     ca-n tinerete..

  Un vant caldut dezmierda parul grizonat al Rebbecai si frunzele pamantii ce anuntau toamna ii fredonau in soapta cantecul ei ..

                                                                                             

Les sanglots longs

Des violons

De l'automne

Blessent mon coeur

D'une langueur

Monotone.

 

Tout suffocant

Et blême, quand

Sonne l'heure,

Je me souviens

Des jours anciens

Et je pleure

 

Et je m'en vais

Au vent mauvais

Qui m'emporte

Deçà, delà,

Pareil à la

Feuille morte.

Joseph

  Joseph isi puse tremurand un cub de zahar in lingurita speciala si turna absint peste el, flamba nerabdator zaharul,  amesteca zaharul caramelizat cu absintul ramas in pahar si adauga apa rece. Bau cu nesat din pahar si ii paru ca demonii care-l chinuiau si pe care ii vedea in orice umbra sau colt intunecat de strada disparusera dar amestecul de pelin si anason nu faceau decat sa-i astampere setea de acalmie pentru o clipa pana cand creierul ii va fierbe datorita ierburilor aromatice puternic halucinogene. Isi aprinse o tigara si in clipa aceea de aparenta luciditate se gandi cat e de singur. Casa ii era saracacioasa, asa fusese intotdeauna, dar pana nu demult ii era binecuvantata de rasetele candide ale copiilor lui si de ea ..muza lui chinuita ..fredonand incet refrenuri nestiute..sotia lui, Rebbeca ..I se parea uneori ca ii mai aude dar erau doar fantasme.. Isi iubise sotia dar nu stiuse niciodata sa-i fie iubit ..isi iubise si copii dar nu stiuse niciodata sa le fie tata .. nu in adevaratul sens al cuvantului .. Licorile bahice il vrajisera din tinerete si ce a fost la inceput „une doux évasion de la réalité„  s-a transformat in patima iar mai apoi in delirium tremens. La inceput, absintul ii lichefia incet simturile iar el se simtea puternic, un zeu ..  era inspirat .. scria poezii de dragoste, picta natura vie si era fericit ..Cu timpul cuvintele nu mai pareau sa se lege si scrierile lui nu mai aveau nici o noima, culorile panzelor sale erau tot mai intunecate pana cand s-au disipat cu totul in neant si au ramas doar amintiri difuze in cotloane ascunse ale mintii. Traia cu adevarat doar cand inhala aburii licorii, il chemau subtil si el le raspundea docil, se crease o simbioza bolnavicioasa si asta era realitatea lui iar cotidianul un cosmar. Se casatorise cu licoarea iar sotia ii era doar o amanta pasagera. Era inca capabil de dragoste pentru ai lui si se manifesta doar in scurte momente de dinaintea intalnirii sale cu Dyonisos, tovarasul si confidentul lui inchipuit - o zeitate convenabilă, inventată de antici si folosita de ei cat si de el ca o scuză pentru îmbătarea simturilor.. Atunci era exuberant si copii lui incercau sa suspende in timp si sa retina imaginea tatalui lor asa cum era in acele momente, ca un sublim absolut a omului-tata care ar fi putut fi. Cei trei copii ai lui Joseph stiau cat de era efemer era acel moment si se infruptau din el ca din ambrozie, isi iubeau tatal dar in curand trebuiau sa fuga pentru ca licoarea ii transforma in demoni..Ochii migdalati ai Dulcineei, fiica cea mijlocie ,erau doua globuri de foc.. Daphne, fiica lui cea mare, care ii semana leit, se transforma intr-o gorgona iar Demetrius fiul cel mic si febletea lui era un minotaur spumegand si toti vroiau sa il omoare ..Ii parea ca lacrimi de sange brazdau obrazul solzos de hidra al Rebbecai ..nebunia lui atinsese dimensiuni gargantuesti..

Equinox

  Umbre de ghiocei se perinda in jurul nucului meu plesuv urmand alene periplul sideral. In aer se simte un miros difuz de ceai si trandafiri nenascuti inca. Fascicule diamantate mangaie atent obrazul copilului meu si-i fura un zambet. Diafane aurore diurne imaginate de ochi si inimi se contureaza lent prin perdeaua de altostratus. Menestreli inaripati isi canta zgomotos partituri nemaiauzite . Saruturi tineresti sunt privite pe furis de oameni nevarstnici. Retina e tot mai flamanda, spectrul saracit de culoare..doar galben fertil si iluzia ierbii . Razboaie temporale tacite la crepuscul. Cohorte de furnici anuntand resurectia iminenta a himenopterelor . Salcii despuiate dansand frivol pe ritmuri de anotimp. Masti venetiene zac abandonate pe trotuare. Feromoni agresivi invadeaza eterul conturand vag viitoare iubiri. In pantece germeni de viata asteapta cuminti  intalnirea cu universul stiut. In parcuri vlastare de oameni tes asiduu planuri prometeice. Muze nevazute invioreaza amoruri prafuite . Pamantul geme si se pregateste sa nasca .

Naiada

      Nimfa isi cunostea soarta, stia ca timpul ei in adancul apelor in care traise era aproape de sfarsit, era felul ei de-a fi si se consolase demult cu asta. Totusi nu se putea abtine si il intreba deseori pe Poseidon de ce era asa, ea intotdeauna ii invidiase pe oameni. Ei nu erau inzestrati cu darul profetiei si traiau intr-o absoluta intamplare. Viata lor era un hazard aparent organizat si chiar daca le erau toarse deja fire din fusul destinului ei nu erau constienti de asta.

  Ce fericiti trebuie sa fie! se gandi Naiada si ofta. Ar fi vrut si ea sa traiasca fiecare zi ca si cum ar fi fost ultima, se gandea mereu ca fiecare sarut al soarelui cu marea la asfintit ar fi fost mult mai frumos, ca fiecare dimineata ar fi fost neintinata si-n ochii ei turcoaz napadira lacrimi sarate.

   Incerca sa nu mai planga, n-ar fi vrut ca lacrimile ei sa starneasca vreo furtuna. Totusi incepu sa ploua incet si valurile dansau haotic urmand suflarea ei.  Zefir isi intinse repede aripile pentru a imprastia norii si razele soarelui gadilau acum incet obrajii Nimfei. Se linisti si cobori in genunele care erau casa ei sperand la un somn care sa nu prevesteasca sorti mahnite si pustii..

Scrisoare catre fiica mea

Te-am chemat de nenumarate ori dar niciodata nu am crezut cu adevarat ca vei veni. Eram prietena cu Sisif si ne intovaraseam la caratul greutatilor, parea ca Atlas isi luase concediu si pusese pe umerii mei povara lumii, ma obisnuisem atat de mult incat nici nu mi se mai parea nici greu nici urat sa fac ce faceam, ajunsesem sa cred ca-mi place viata aceea. Toate s-au schimbat cand am stiut ca vei veni. Acum nu mai conta nimic, doar tu si eu in acel organic dans cosmic. Doar noi, eram impreuna, si-am impartit in doua galaxia. Si-ti povesteam mereu despre ziua in care ne vom intalni si despre cele care-i vor urma, iti cantam iubirea mea in gand si m-auzeai. Primul tau tipat a facut sa infloreasca mii de trandafiri. Cand te-ai nascut un quasar indepartat a scuipat ultima pulbere de foc. Asa a conspirat universul pentru ca tu sa existi..

Prezent

Alerg intr-o cursa nebuna fara punct de oprire
Cu un scop pe care il numesc eu devenire
Ma mai uit in urma uneori sa vad distanta scursa
Fire de nisip din clepsidra intoarsa

Fug in nestiinta catre viitorul indepartat
Si cred ca este un mare pacat
Prezentul imi dispare in aceasta alergare
Si ma avant in viitor cu nepasare

Viitorul prezent devine trecut
Si doar atunci imi dau seama ce-am facut
Privesc trecutul cu multa nostalgie
Si ma gandesc tot timpul numai la ce va sa fie

Asa se scurge incet, incet un timp prezent
Nu mai pot spune ca traiesc latent
‘’Acum ‘’ e un cuvant care nu mai are inteles
Il folosesc doar ca sa vad drumul ales

Prezent e imediat trecut si doar atunci simt
Ca totusi s-a intamplat ceva in acest timp
Acum nu stiu ca e acum , ca se intampla ceva
Doar imediat voi realiza ca nu a fost aievea

Si in calatoria mea terestra alerg cu neputinta
Stiind ca nu pot cu intreaga mea fiinta
Sa gasesc in viitorul ce va fi prezent
Scopul dupa care alerg atent

Si atunci continui aceasta cautare
Oricum nu cred ca are rezolvare
Drumul este de fapt raspunsul la intrebare
Prezentul este punctul de plecare