Rebbeca

    Paul Verlaine era poetul de suflet al Rebbecai. Cantecul lui de toamna era insusi cantecul vietii ei.

Al toamnei cant,
Viori de vant
Il plang topite
Lovindu-mi lin
Sufletul plin
De corzi ranite

Decolorat
Si sugrumat
Cand ora bate
Plangand ascult
La vremi de mult
Indepartate

Si-n vant ma las
In raul pas
Care ma poarta
Din loc in loc
Acelasi joc
De frunza moarta

     Rebbeca traise intr-un sat de munte uitat de lume si de timp, avand o obarsie modesta din parinti simpli si cuminti. Citise munti de carti imprumutate de la biblioteci la lumina lampii cu petrol si se imagina adesea calatorind in tari indepartate, valsand la baluri elegante sau la promenade cu el ..acela harazit ei..visatorul ei pereche..

    Implinise deja douazeci si cinci de primaveri cand sortii i l-au trimis pe Joseph..si el era mai mult decat isi putuse imagina si dori vreodata.  Joseph era un barbat nemaivazut de frumos iar liniile drepte ale uniformei de ofiter nu faceau decat sa-i accentueze trasaturile atletice si sa-i dea inca un plus de farmec. Se potriveau, erau amandoi iubitori de frumos, iubeau literatura, poezia, istoria, vorbeau despre orice..se completau. S-au casatorit repede. Rebbeca il considera cel mai frumos om din lume si se pomenea deseori intreband-o pe mama lui cum a putut zamisli o asa faptura deosebita. Mama lui radea si sufletul i se umplea de bucurie, iar gandurile negre ce-o bantuiau de ceva vreme incerca cu disperare sa le alunge. Stia de viciul fiului ei si spera ca dragostea lor ii va estompa setea de licori imbatatoare de simturi . 

    Cat s-a amagit. Raul era deja facut . Inima lui Joseph pompa deja sange amestecat cu particule de absint si nici dragostea arzatoare a Rebbecai, nici macar o mie de sori nu puteau eclipsa focul care-l ardea pe el. La inceputul comuniunii lor Rebbeca nu realiza ca se intampla ceva cu sotul ei si se bucura naiva de noua ei viata . Il iubea atat de mult. In scurt timp a venit pe lume si primul lor copil, o fetita, Daphne. Lui Joseph ii era tare draga , fetita semana leit cu el si desi isi dorise un baiat, reitera mereu ca acest copil era ceva foarte frumos..sublim..ca dragostea care l-a zamislit .Din pacate nu a fost de-ajuns,  printre plansetele copilului se auzeau acum si certuri ale caror intensitate si frecventa cresteau cu fiecare zi, reverberand in sufletul Rebbecai ca valurile unui ocean pe timp de furtuna. Licorile il dezarmau complet de ratiune si alter-ego-uri morbide se conturau pe masura ce absintul ii invada simturile.  Joseph era insusi marele prelat al hedonismului si cel mai inversunat propovaduitor iar zeitatea pe care o slujea era licoarea. 

   Rebbeca nu reusea sa se trezeasca din acest vis urat care era acum viata ei. La inceput isi facea tot felul de iluzii si spera ca sunt stari trecatoare generate de diferite motive, mai ales ca Joseph ii cerea iertare in genunchi dupa fiecare cearta repetandu-i cat de mult o iubeste. Paradoxul era ca el credea cu adevarat ce spune si n-ar fi vrut sa traiasca fara Rebbeca, dar nu putea trai nici fara licoare ..iar absintul ii lua mintile de fiecare data. Casatoria lor era acum un pacatos „menaje en trois„ in care acest al treilea partener se instalase neinvitat spre disperarea Rebbecai . Setea lui Joseph ii mistuia acum pe amandoi iar Rebbeca era doar o amintire a tinerei care obisnuia sa viseze lumi mirifice cu ochii deschisi . Venisera pe lume si ceilalti doi minunati copilasi , Dulcineea si Demetrius iar acum Rebbeca visa doar sa traiasca o viata linistita. N-avea deloc sa fie asa .

     Dependenta lui Joseph era o boala incurabila care-i imbolnavea si pe cei din jurul lui . Iar el era un las si se lasa prada licorii de fiecare data, chiar daca stia ca delirul lui fura din dreptul la inocenta a copiilor lui si-i maturiza inainte de vreme. Copii erau mereu nelinistiti si tulburati iar ochii verzi ai Rebbecai tot timpul plini de lacrimi . Nu putea renunta la el caci Joseph era drogul ei. Isi acceptase soarta si invatase sa se bucure de putinele momente de lucidate a celui pe care ea il iubea inca atat de mult .O zi mai buna, una mai rea, spunea ea si au trecut asa aproape treizeci de ani ..In fapt nu era chiar asa, avusese parte de mult prea multe zile cu ploi si prea putine in care zarea cate un soare timid, intreaga ei viata fusese o neintrerupta toamna ..Copii cresteau si devenisera aliatii ei fideli in razboiul tacit in care ea lupta de-atata vreme. Se bucura de ei si copiii aveau nevoie de caldura ei.

    Treizeci de ani, atat i-au trebuit Rebbecai sa se smulga din ghearele disperatei ei iubiri, atata timp i-a trebuit sa-si gaseasca curajul sa-si doreasca altceva . Nu-si dorea mult, doar liniste.  Intr-o zi fara ca el sa stie isi puse cateva lucruri intr-un geamantan si pleca departe..foarte departe.     Unde era acum, era liniste si avusese multi ani sa se gandeasca la multe lucruri, copiii ei erau si ei parinti acum .. Daphne, Dulcineea si Demetrius au ramas cea mai mare multumire ai ei . Ii iubea atat de mult . 

  Joseph a ramas o amintire, un carbune care mocnea dar nu era stins inca iar in adancul sufletului ei spera ca sortii vor schimba ceva si macar spre sfarsitul vietii lor poate se vor intalni din nou, sa fie doar ei doi..     ca-n tinerete..

  Un vant caldut dezmierda parul grizonat al Rebbecai si frunzele pamantii ce anuntau toamna ii fredonau in soapta cantecul ei ..

                                                                                             

Les sanglots longs

Des violons

De l'automne

Blessent mon coeur

D'une langueur

Monotone.

 

Tout suffocant

Et blême, quand

Sonne l'heure,

Je me souviens

Des jours anciens

Et je pleure

 

Et je m'en vais

Au vent mauvais

Qui m'emporte

Deçà, delà,

Pareil à la

Feuille morte.