Livada de cactusi

 Fantomatice batai de aripi, sfantul ibis plange isteric pe obeliscuri. Mananca si plange. Inghite cu greu bucati din ficatul lui Prometeu si din propriul orgoliu. Gustul e amar si-i face greata de sine. Un cerb fara coarne priveste spre livada de cactusi. Incremeneste. Candidele ambitioase isi cultiva vanitatile in nisip venerand-o frenetic pe Fortuna. Un dans tribal incepe si ielele inchipuite isi scuipa virtutile in ochii celeilalte. Se catara furibunde una peste cealalta si isi urla imnurile infernal. Zambesc cu dinti lacuiti si sunt imbolnavite de schisma.

Efes si Runa

Efes: Parca ne-am mai intalnit.. 

Runa: Da, cand fugeam de mine.

Efes: De ce plangi ?

Runa: Pentru ca nu ma gasesc ..

Efes: Dar unde te-ai pierdut?

Runa: In inima care bate in afara pieptului meu. Ma rostogolesc catre nicaieri .

Efes : Unde este nicaieri ?

Runa: Nu stiu. N-am ajuns inca.  Tu cine esti ?

Efes: Zidul unei cetati antice . 

Runa: Ai vreun raspuns pentru mine ?

Efes: Nu. Mi-a mai ramas doar Aleea Arcadelor .

Runa: Mai esti viu ?

Efes: Doar cand am cu cine vorbi .

Runa : Eu vorbesc cu tine, inseamna ca acum esti viu? 

Efes: Da, sunt viu cand isi aminteste cineva de mine.  

Runa: Mai ai pe cineva?

Efes:  I-am avut pe cei sapte dar dupa cateva secole au fost uitati si am ramas singur . 

Runa : Esti trist?

Efes: Sunt trist pentru ca sunt singur. Cand ploua peste mine, imi imaginez ca plang.

Runa: Si eu sunt singura, m-am pierdut si pe mine.

Runa: Unde sa ma caut?

Efes: Herostrat a ars templul zeitei Artemis. Au ramas doar ruinele bibliotecii lui Celsus.

Runa: Crezi ca as fi gasit ceva acolo ?

Efes: Doar daca puteai sa intelegi fara sa simti.  

Runa: Se poate sa intelegi fara sa simti ?

Efes: Eu pot. Sunt cladit din piatra.

Runa: Spune-mi tu, ce ai gasit?

Efes: Altii care se cauta pe sine.

Runa: Plec sa-i gasesc, poate asa ma voi gasi si pe mine.

Efes: Asteapta, nu stiu daca ii vei vedea sau daca te vor vedea ei pe tine 

Runa: De ce?

Efes: Isi cara in spate oglinzile si din pricina greutatii privirea le este tintuita in pamant .

Runa: Dar daca si ei se cauta si cauta altii ca ei, de ce nu-si ridica privirea?

Efes: Le este greu, sunt absorbiti de oglinzi.

Runa : Crezi ca si eu ...?

Efes  : Da! Si tu, Runa... 

Desert cu mar si portocala

  Pe marginea unui iaz dantelat din chefir mucegait s-au intalnit o brandusa si o doamna imbracata intr-un aprilie portocaliu asortat cu esarfe turcoaz. Si-au sarutat crisalidele si vlastarele.  Niste (pre)texte neinvitate au rancezit asteptand sub un balcon, se plimba nervoase inainte si dupa.       Le-am spus de multe ori si ore ca nu au ce cauta la usa mea, s-au plans vecinilor ca mi s-a infundat antiteza. Nu astept nici un fel de scuze, nici cu trenul de dimineata nici cu jumatati de intrebare.  N-am mai gustat de mult timp la pranz o supa de justificari autentice, toate au gust de plastic. De fapt, mie nu-mi prea place supa. Am stat la taclale cu un baiat istet si blond de vreo unsprezece calendare. Mi-a explicat indemanatic si pe indelete fabula cu bivolul si broscoiul. Eu am nascocit o fabula cu marul care se visa portocala. Si invers. Marul nu a plesnit dar s-a acrit ca o lamaie. Am comandat un camion cu oglinzi sa-i arat cat e de frumos. Degeaba. Nu i-ar ajunge un ocean intreg de adjective .

Le Sommeil de la raison produit des monstres

      Machiavelli de Sade mi-a dat azi peste obraz cu diploma lui in fariseim. Nu, nu i-am intors si celalalt obraz, sunt doar o biata efemerida. Nici n-am ripostat,  n-as fi putut juca rolul care mi l-a oferit cu atata generozitate in teatrul lui burlesc. Fetele de hartie sunt brazdate de vreme si ingalbenite de vremuri. Cand ploua ele isi imagineaza ca plang. Ce iluzie!  Marionetele fara ochi nu au lacrimi. Umbrele sunt oarbe si surde.

Eu, Matryoshka

     
     Intr-o papusa de lemn am ascuns un borcan cu ambrozie, vederi, ochelari de vise si semne dintr-o carte neterminata.  In alta am inchis cu cheia de la atelierul de cuvinte, vorbe grele si vorbe neslefuite. Le pazesc temeinic, ultima data cand au scapat mi-au batut in ferestre o saptamana. Am multe invelitori, de lemn, de plastic si uneori de inghetata. Inchipuirile se intalnesc cu alte oglinzi cameleonice. Nefertiti si mr. Hyde nu danseaza impreuna la sindrofii. Vointa si nepuntinta se cearta ca la usa timpului. Pasiunile si afectiunile isi beau linistite imperfectiunile ca de obicei la ora cinci. Impreuna.

ps ! Aseara, insotita de Matryoshka mea, cea care invata sa scrie, am iesit la un ceai dansant

p.s.s.  o salut cu drag  pe prietena mea I.D. a carei unica vulnerabilitate este insasi minunata ei exuberanta 

Revolutia liliaceelor

      Azi mi-am facut cadou unul din inelele lui Saturn. Dorm pe un pat din coji de portocale suspendat pe niste litere de plastelina. Ghioceii prematuri picteaza alte primaveri. Incep o lectura despre epopeea unei idei, varianta necenzurata. Un trezorier sarac mi-a imprumutat niste vorbe goale cu dobanda, i-am promis ca NU i le voi returna cu varf si indesat, ci exact asa cum le-am primit. Dupa ce am baut un ceai de ganduri roz am decis ca-i voi plati doar dobanda, nu stau prea bine cu pretextele. Ascund cateva sensuri intr-o gara dupa niste cuvinte si astept in liniste un tren incarcat cu arheologi. Mi-am mintit zambila, in fiecare dimineata urla imnul libertatii, sa-mi reproseze fereastra de care nu i-am spus cand am adoptat-o. Am alinat-o cu zat de cafea si cu o poveste despre Houdini. Un roi de elefanti criogenati zboara delicat in lumina felinarelor stradale. Florile nu sunt comuniste.

WTF?

     Avem imprimate in constiinta reminiscente ale nevarstniciei ca si conditii sine qua non a celor care suntem azi. Acest azi poate fi definit ca acel punct in evolutia constiintei individuale in care suntem pasibili de un rationament relativ. Zoon politikon de la nastere, societatea ne dicteaza ce si cine suntem pana in momentul in care constiinta de sine a fiecaruia ajunge la o maturizare suficienta pentru a institui politica liberului arbitru. Nascuti liberi, crestem ingraditi de subiectivitatea cunoasterii comune care ni se inoculeaza agresiv si care fiind singurul fel in meniul cotidian il inghitim fara cracnire. Procesam mecanic traditii, cutume si obisnuinte comune acceptand tacit un soi de totalitarism fanatic. Inotam intr-un ocean de subiectivism si superficialitate generalizand pana la absolut experientele propriei existente.
    Daltonisti fara voie interpretam si coloram informatii raportandu-ne la realitate dupa cum ne dicteaza interesele, aspiratiile si valorile grupului din care facem parte. Suntem prizonierii prejudecatilor si stereotipiilor si le raspandim cu aplombul unor certitudini, prea absorbiti de ele incat sa ne obosim sa cercetam fapte veridice. Ne hranim apatici cu iluzia unui presupus consens menit doar sa ne confirme propriile optiuni. Consumam cu nesat aparente servite in ambalaje comestibile inconstienti de reperele false care nasc aprecieri eronate.

The imaginarium of Dr. Efemerus

     
      Hoarde de fluturi mecanici si-au inceput migratia prin ceruri tridimensionale spre taramuri virtuale. Sequoia electrici lumineaza citadele suspendate. Meduze exuberante compun neintrerupt simfonii electronice contemporane. Oameni bionici ratacesc prin perdele temporale spre dimensiuni ambigue. Melci clonati isi cauta frustrati identitatea pierduta prin iarba artificiala. Agregate sofisticate pregatesc delicatese monocromatice . Minti androgine nasc in liniste idei asexuate. Rauri de petrol subterane curg lin prin plantatiile de diamante. Nebuni urmaresc asiduu regine pe o tabla de sah mecatronica. Ingineri din uzinele de mecanica cuantica fabrica probabilitati finite cu unelte matematice. Copii moleculari plang cu lacrimi atomice . Ploi albe de protoni si neutroni cad din nori cosmici pe pamantul inghetat. Creaturi zoomorfe misuna prin campii de alge sintetice. Artisti androizi sculpteaza caligrafii neintelese in relief.  Ovipare metalice strang harnice recolta de pe campurile de aminoacizi . Faruri babilonice rasfrang diafane curcubee electromagnetice peste continente.

Rebbeca

    Paul Verlaine era poetul de suflet al Rebbecai. Cantecul lui de toamna era insusi cantecul vietii ei.

Al toamnei cant,
Viori de vant
Il plang topite
Lovindu-mi lin
Sufletul plin
De corzi ranite

Decolorat
Si sugrumat
Cand ora bate
Plangand ascult
La vremi de mult
Indepartate

Si-n vant ma las
In raul pas
Care ma poarta
Din loc in loc
Acelasi joc
De frunza moarta

     Rebbeca traise intr-un sat de munte uitat de lume si de timp, avand o obarsie modesta din parinti simpli si cuminti. Citise munti de carti imprumutate de la biblioteci la lumina lampii cu petrol si se imagina adesea calatorind in tari indepartate, valsand la baluri elegante sau la promenade cu el ..acela harazit ei..visatorul ei pereche..

    Implinise deja douazeci si cinci de primaveri cand sortii i l-au trimis pe Joseph..si el era mai mult decat isi putuse imagina si dori vreodata.  Joseph era un barbat nemaivazut de frumos iar liniile drepte ale uniformei de ofiter nu faceau decat sa-i accentueze trasaturile atletice si sa-i dea inca un plus de farmec. Se potriveau, erau amandoi iubitori de frumos, iubeau literatura, poezia, istoria, vorbeau despre orice..se completau. S-au casatorit repede. Rebbeca il considera cel mai frumos om din lume si se pomenea deseori intreband-o pe mama lui cum a putut zamisli o asa faptura deosebita. Mama lui radea si sufletul i se umplea de bucurie, iar gandurile negre ce-o bantuiau de ceva vreme incerca cu disperare sa le alunge. Stia de viciul fiului ei si spera ca dragostea lor ii va estompa setea de licori imbatatoare de simturi . 

    Cat s-a amagit. Raul era deja facut . Inima lui Joseph pompa deja sange amestecat cu particule de absint si nici dragostea arzatoare a Rebbecai, nici macar o mie de sori nu puteau eclipsa focul care-l ardea pe el. La inceputul comuniunii lor Rebbeca nu realiza ca se intampla ceva cu sotul ei si se bucura naiva de noua ei viata . Il iubea atat de mult. In scurt timp a venit pe lume si primul lor copil, o fetita, Daphne. Lui Joseph ii era tare draga , fetita semana leit cu el si desi isi dorise un baiat, reitera mereu ca acest copil era ceva foarte frumos..sublim..ca dragostea care l-a zamislit .Din pacate nu a fost de-ajuns,  printre plansetele copilului se auzeau acum si certuri ale caror intensitate si frecventa cresteau cu fiecare zi, reverberand in sufletul Rebbecai ca valurile unui ocean pe timp de furtuna. Licorile il dezarmau complet de ratiune si alter-ego-uri morbide se conturau pe masura ce absintul ii invada simturile.  Joseph era insusi marele prelat al hedonismului si cel mai inversunat propovaduitor iar zeitatea pe care o slujea era licoarea. 

   Rebbeca nu reusea sa se trezeasca din acest vis urat care era acum viata ei. La inceput isi facea tot felul de iluzii si spera ca sunt stari trecatoare generate de diferite motive, mai ales ca Joseph ii cerea iertare in genunchi dupa fiecare cearta repetandu-i cat de mult o iubeste. Paradoxul era ca el credea cu adevarat ce spune si n-ar fi vrut sa traiasca fara Rebbeca, dar nu putea trai nici fara licoare ..iar absintul ii lua mintile de fiecare data. Casatoria lor era acum un pacatos „menaje en trois„ in care acest al treilea partener se instalase neinvitat spre disperarea Rebbecai . Setea lui Joseph ii mistuia acum pe amandoi iar Rebbeca era doar o amintire a tinerei care obisnuia sa viseze lumi mirifice cu ochii deschisi . Venisera pe lume si ceilalti doi minunati copilasi , Dulcineea si Demetrius iar acum Rebbeca visa doar sa traiasca o viata linistita. N-avea deloc sa fie asa .

     Dependenta lui Joseph era o boala incurabila care-i imbolnavea si pe cei din jurul lui . Iar el era un las si se lasa prada licorii de fiecare data, chiar daca stia ca delirul lui fura din dreptul la inocenta a copiilor lui si-i maturiza inainte de vreme. Copii erau mereu nelinistiti si tulburati iar ochii verzi ai Rebbecai tot timpul plini de lacrimi . Nu putea renunta la el caci Joseph era drogul ei. Isi acceptase soarta si invatase sa se bucure de putinele momente de lucidate a celui pe care ea il iubea inca atat de mult .O zi mai buna, una mai rea, spunea ea si au trecut asa aproape treizeci de ani ..In fapt nu era chiar asa, avusese parte de mult prea multe zile cu ploi si prea putine in care zarea cate un soare timid, intreaga ei viata fusese o neintrerupta toamna ..Copii cresteau si devenisera aliatii ei fideli in razboiul tacit in care ea lupta de-atata vreme. Se bucura de ei si copiii aveau nevoie de caldura ei.

    Treizeci de ani, atat i-au trebuit Rebbecai sa se smulga din ghearele disperatei ei iubiri, atata timp i-a trebuit sa-si gaseasca curajul sa-si doreasca altceva . Nu-si dorea mult, doar liniste.  Intr-o zi fara ca el sa stie isi puse cateva lucruri intr-un geamantan si pleca departe..foarte departe.     Unde era acum, era liniste si avusese multi ani sa se gandeasca la multe lucruri, copiii ei erau si ei parinti acum .. Daphne, Dulcineea si Demetrius au ramas cea mai mare multumire ai ei . Ii iubea atat de mult . 

  Joseph a ramas o amintire, un carbune care mocnea dar nu era stins inca iar in adancul sufletului ei spera ca sortii vor schimba ceva si macar spre sfarsitul vietii lor poate se vor intalni din nou, sa fie doar ei doi..     ca-n tinerete..

  Un vant caldut dezmierda parul grizonat al Rebbecai si frunzele pamantii ce anuntau toamna ii fredonau in soapta cantecul ei ..

                                                                                             

Les sanglots longs

Des violons

De l'automne

Blessent mon coeur

D'une langueur

Monotone.

 

Tout suffocant

Et blême, quand

Sonne l'heure,

Je me souviens

Des jours anciens

Et je pleure

 

Et je m'en vais

Au vent mauvais

Qui m'emporte

Deçà, delà,

Pareil à la

Feuille morte.

Joseph

  Joseph isi puse tremurand un cub de zahar in lingurita speciala si turna absint peste el, flamba nerabdator zaharul,  amesteca zaharul caramelizat cu absintul ramas in pahar si adauga apa rece. Bau cu nesat din pahar si ii paru ca demonii care-l chinuiau si pe care ii vedea in orice umbra sau colt intunecat de strada disparusera dar amestecul de pelin si anason nu faceau decat sa-i astampere setea de acalmie pentru o clipa pana cand creierul ii va fierbe datorita ierburilor aromatice puternic halucinogene. Isi aprinse o tigara si in clipa aceea de aparenta luciditate se gandi cat e de singur. Casa ii era saracacioasa, asa fusese intotdeauna, dar pana nu demult ii era binecuvantata de rasetele candide ale copiilor lui si de ea ..muza lui chinuita ..fredonand incet refrenuri nestiute..sotia lui, Rebbeca ..I se parea uneori ca ii mai aude dar erau doar fantasme.. Isi iubise sotia dar nu stiuse niciodata sa-i fie iubit ..isi iubise si copii dar nu stiuse niciodata sa le fie tata .. nu in adevaratul sens al cuvantului .. Licorile bahice il vrajisera din tinerete si ce a fost la inceput „une doux évasion de la réalité„  s-a transformat in patima iar mai apoi in delirium tremens. La inceput, absintul ii lichefia incet simturile iar el se simtea puternic, un zeu ..  era inspirat .. scria poezii de dragoste, picta natura vie si era fericit ..Cu timpul cuvintele nu mai pareau sa se lege si scrierile lui nu mai aveau nici o noima, culorile panzelor sale erau tot mai intunecate pana cand s-au disipat cu totul in neant si au ramas doar amintiri difuze in cotloane ascunse ale mintii. Traia cu adevarat doar cand inhala aburii licorii, il chemau subtil si el le raspundea docil, se crease o simbioza bolnavicioasa si asta era realitatea lui iar cotidianul un cosmar. Se casatorise cu licoarea iar sotia ii era doar o amanta pasagera. Era inca capabil de dragoste pentru ai lui si se manifesta doar in scurte momente de dinaintea intalnirii sale cu Dyonisos, tovarasul si confidentul lui inchipuit - o zeitate convenabilă, inventată de antici si folosita de ei cat si de el ca o scuză pentru îmbătarea simturilor.. Atunci era exuberant si copii lui incercau sa suspende in timp si sa retina imaginea tatalui lor asa cum era in acele momente, ca un sublim absolut a omului-tata care ar fi putut fi. Cei trei copii ai lui Joseph stiau cat de era efemer era acel moment si se infruptau din el ca din ambrozie, isi iubeau tatal dar in curand trebuiau sa fuga pentru ca licoarea ii transforma in demoni..Ochii migdalati ai Dulcineei, fiica cea mijlocie ,erau doua globuri de foc.. Daphne, fiica lui cea mare, care ii semana leit, se transforma intr-o gorgona iar Demetrius fiul cel mic si febletea lui era un minotaur spumegand si toti vroiau sa il omoare ..Ii parea ca lacrimi de sange brazdau obrazul solzos de hidra al Rebbecai ..nebunia lui atinsese dimensiuni gargantuesti..