Naiada

      Nimfa isi cunostea soarta, stia ca timpul ei in adancul apelor in care traise era aproape de sfarsit, era felul ei de-a fi si se consolase demult cu asta. Totusi nu se putea abtine si il intreba deseori pe Poseidon de ce era asa, ea intotdeauna ii invidiase pe oameni. Ei nu erau inzestrati cu darul profetiei si traiau intr-o absoluta intamplare. Viata lor era un hazard aparent organizat si chiar daca le erau toarse deja fire din fusul destinului ei nu erau constienti de asta.

  Ce fericiti trebuie sa fie! se gandi Naiada si ofta. Ar fi vrut si ea sa traiasca fiecare zi ca si cum ar fi fost ultima, se gandea mereu ca fiecare sarut al soarelui cu marea la asfintit ar fi fost mult mai frumos, ca fiecare dimineata ar fi fost neintinata si-n ochii ei turcoaz napadira lacrimi sarate.

   Incerca sa nu mai planga, n-ar fi vrut ca lacrimile ei sa starneasca vreo furtuna. Totusi incepu sa ploua incet si valurile dansau haotic urmand suflarea ei.  Zefir isi intinse repede aripile pentru a imprastia norii si razele soarelui gadilau acum incet obrajii Nimfei. Se linisti si cobori in genunele care erau casa ei sperand la un somn care sa nu prevesteasca sorti mahnite si pustii..